Suveranitatea absolută reprezintă o expresie a fricilor și a emoțiilor colective. Devine un fel de fetiș al identității, care ridică tradiția la rang de dogmă și exaltă o specificitate mitologică. În acest context, drepturile universale ale omului sunt respinse cu argumentul că „nimeni nu are dreptul să ne definească”. Această atitudine absolutizează diferența până la punctul în care anulează orice posibilitate de universalitate. Suveranitatea în forma sa extremă este izolaționismul dus la paroxism.
Populismul, la rândul său, se caracterizează prin vagitate deliberată și propuneri programatice neclare. Este proteic, profetic și imprevizibil, dar niciodată nu oferă soluții viabile la problemele reale. Liderii populisti promit imposibilul, oferind speranțe iluzorii și viziuni grandioase, dar lipsite de fundament.
Această mișcare se bazează pe exaltarea unor „străfunduri originare”, prin a căror redescoperire s-ar asigura un viitor luminos. Corpul politic, considerat bolnav și decadent, este prezentat ca necesitând vindecare. Istoria ne amintește că astfel de retorici au fost folosite în trecut cu consecințe devastatoare.
Populismul cultivă un triumfalism emoțional și inspiră credințe de tip mistic. În jurul figurii liderului providențial se țes legende și se nasc superstiții. Acest fenomen subminează distincțiile valorice și respinge raționalitatea în acțiunea politică, instrumentalizând credința în mod cinic.
Deși conceptul este fluid, există teme comune în mișcările populiste de pretutindeni, de la Europa la America. Acestea se construiesc pe cultul nostalgic al trecutului, pe mitul solidarității etnice și pe un soi de anti-globalism xenofob.
Populismul nu ezită să combine contradicții aparente. Amestecă nostalgii, reverii, așteptări, anxietăți și pasiuni arhaice, într-un cad colectivist și antiliberal. Este un balsam pentru cei care caută minuni și soluții simple la probleme complexe.
Mai mult decât o ideologie coerentă, populismul este un bricolaj în continuă reconfigurare, o mixtură de afecte, emoții și fobii. Demagogul populist nu se simte legat de angajamente sau principii clare, ci pariază pe credulitatea publicului și pe amnezia colectivă.
În esență, atât suveranitatea exacerbată, cât și populismul, reprezintă reacții la complexitatea lumii moderne, oferind răspunsuri simple la întrebări complicate, dar fără a oferi soluții reale și durabile.
